From: George Gipp (knute.rockne@nd.edu)

Subject: Indoieli suprapuse (domnului Ioan Rosca) -I-

Newsgroups: soc.culture.romanian

Date: 1996/03/18

Domnule Rosca,

Ma simt putin inhibat in tentativa de-a va raspunde direct la intrebarile care

se ridica, uneori, calm-majestuos, alteori, protestatar-proteic, din mesajul de un

pathos elegiac al dumneavoastra, sugestiv intitulat "Indoieli". De ce? Pentru

simplul motiv ca, inca, nu am intors clepsidra din momentul in care savuram

romantica descatusare de Ego si Idia, pe care, cu maiestrie, o traiati in compania

s.c.r.-istilor, povestindu-ne un crampei din imaginea nebuloasa a unei revolutii

ratate... Pentru acele stari induse poetic in cenusiul zilelor preeminent

academist-livresti dintr-o "manastire universitara, uneori franciscana, alteori,

iezuita", ca Notre Dame-ul, va multumesc.

Traiti, observ, perpetua imprastiere si reculegere, plecare si revenire,

divizare si reunire; sunteti Osiris si va doriti o Isis integratoare. In "Indoieli",

dumneavoastra puneti in cauza Holos, nu, doar, un imaginar si relativ axis mundi pe

care moralisti si moralizatori, in orice caz, "siretii de profesie" il proclama si-l

sanctioneaza prin "coduri", mai mult sa mai putin perene.

Ma bucura faptul ca va preocupa Sensul. Eul si Humanitas, doua sensuri, doua

traiectorii intr-un spatiu comun, dar plin de frontiere interioare... Ma voi adresa,

in consecinta, filosofului si poetului din dumneavoastra si nu omului dedicat

matematicilor, deci, certitudinilor (desi, matematica este o poezie hermetica pe

care putini alesi o inteleg...; imi amintesc cu nostalgie orele de matematici pe

care le patrona cu desavarsit talent profesorul universitar Silviu Nistor in

atmosfera bastiliana a Liceului "C.Negruzzi"; cea mai interesanta lectie a fost

aceea despre sensuri (+,-) si despre infinit; am incercat, in studiile mele, sa

retraiesc cele doua paradoxale ipostaze induse de veneratul profesor - aneantizarea

si centrismul). Odobleja (ma bucur ca va numarati printre cei care ii apreciaza

genialitatea, pe nedrept adumbrita de egumenii filosofarzi mioritici) ofera o cheie

a intelegerii acestui paradox existential - consonanta.

Priviti in jurul dumneavoastra. Veti observa peste tot suflete care isi cauta

necontenit starea de ataraxie in simplificari, deseori, ridicole, in reductionisme

de tot felul. Gresesc, ele, aceste suflete, pentru nefirescul (in optica noastra)

abandon, pentru faptul ca ies din caruselul fascinant, dar, ametitor al

interogatiilor si indoielilor carteziene si ca nu au taria de-a-si trezi constiinta

adormita (asa cum au facut-o Praslea cel Voinic si Blaise Pascal in repetatele lor

"auto-flagelari exorcizante" cu tepuse sau cu centuri de cuie indreptate cristic si

euristic, purgator si mantuitor, spre propriul lor trup)?

Ma indoiesc de faptul ca Ei nu se indoiesc, dupa cum, ma indoiesc de

veridicitatea indoielilor noastre. Nu este un joc de cuvinte si nici un sofism.

Intelectualul, deseori, imbatat de panorama si altitudine, uita de bucuria

lucrurilor mici; filosoful vorbeste mult; inteleptul tace; poporul roman ii priveste

cu candoare si tace la randu-i; el cunoaste bucuria lucrurilor mici...

Servus! Valerius Ciuca.